O viziune

Asasinarea lui Eminescu: o ipoteză actuală privind destinul poetului naţional

Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş

publicaţia “Permanenţe” nr. 1-2/2005

Pe 15 iunie 2010, se împlinesc 121 de ani de când “bădia Mihai” cum îl alinta prietenul său cel mai drag, Ion Creangă, s-a stins din viaţă în condiţii neelucidate nici până în prezent. Cum a murit Eminescu? O întrebare şi o cercetare necesară care pune sub semnul întrebării versiunea oficială, acceptată unilateral până acum, conform căreia Mihai Eminescu ar fi murit atât “accidental”, cât şi din cauza “nebuniei”. Asta cu atât mai mult cu cât, în perioada precedentă morţii sale, se conturează ipoteza conform căreia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomniere.

Calomnierea

Prezenţa ziaristului şi a omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice româneşti supuse presiunilor oportuniste exterioare şi interne de a compromite unitatea şi integritatea poporului român. Eliminarea lui Eminescu părea să fie o necesitate iminentă pentru aceştia din cauza fenomenalei sale popularităţi şi carisme.

Ne aflăm în apropierea semnării unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriotic, idealist şi sincer. Distrugerea sa nu se putea înfăptui însă printr-un procedeu rapid, direct şi evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura opţiune, întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar, postum, se putea spera într-o intrare a acestuia în obliviunea istoriei la români. Dacă Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare, deci “nu-i nimic bun de la un ne-bun“.

Procesul de asasinare fizică si morală a lui Mihai Eminescu explodează se pare în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Românul” (sic!) care se afla în polemică cu Eminescu scrie pe 1 iulie: “Aflăm cu sinceră părere de rău că dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul <<Timpul>>, tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire“.

Acesta era semnalul scoaterii din viaţa publică a marelui ziarist. “Timpul” însăşi vine cu o declaraţie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: “Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului <<Timpul>> este încredinţată d-lui Mihail Paleologu“. Opinia publică presupune astfel că Eminescu este scos din presa românească. Nicăieri nimeni nu dădea încă nici un motiv, nici o explicaţie asupra îmbolnăvirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum“. Trebuie să observăm faptul că în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar dacă este evident faptul că funcţia pe care o îndeplinea în cadrul “Timpul” era cea de jurnalist.

Ziua decisivă este 28 iunie 1883 când se petrec o sumă de lucruri bizare, atent meşteşugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciană. Soţia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu următoarea rugăminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el că e foarte rău“. Maiorescu găseşte în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul său în aplicare.

Pe de altă parte însă se ştie că Eminescu era în aceea zi nu în vizită la doamna Szoke, ci la “Baia Mitraşewschi”, lângă strada Ştirbei Vodă, nu departe de sediul Societăţii “Carpaţii”, societate interzisă de oficialităţi în aceeaşi zi. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi şi reuşeşte, dar numai parţial. Eminescu îşi “iese din minţi”, Ventura îl părăseşte. Anunţă apoi imediat poliţia că trebuie să ridice un “nebun” de la “Baia Mitraşewschi”. Anunţă în acelaşi timp pe Secăşeanu şi Ocăşeanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutându-l pe Eminescu să îşi revină în fire. Ventura era redactorul ziarului “L’ Independence Roumaine“, ziar al cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeaşi zi fatidică de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeaşi soartă a avut-o şi ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului şi cu sigurantă mulţi alţi patrioţi români autentici.

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnării iminente de către România a tratatului cu “Tripla Alianţă” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani şi jumătate de către Junimişti, conduşi de Carp, tratat şi susţinut în totalitate de Titu Maiorescu.

Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi însă, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, perfect sănătos, a citit la Junimea poemul său, “Doina“, au iritat puterile centrale. Alături de Eminescu s-a aflat şi Petre Grădişteanu care a avut un discurs la fel de înflăcărat.

Von Bismarck este gata să declare război României, dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că se va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei (adică de-a se supune noilor stăpâni). Se cere ferm desfiinţarea Societăţii “Carpaţii”, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Rolul central în acestă Societate îl avea Eminescu.

Iată că România se supune exigenţelor străine, interzice Societatea “Carpaţii”, elimină din scenă pe mulţi simpatizanţi francofoni.  Petre Grădişteanu, împreună cu D.A. Sturdza, pleacă la Viena să îi ceară personal “scuze” împăratului pentru discursul de la Iaşi. Dar cu Eminescu “ce te faci?” Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883, ziua căderii lui Eminescu.

Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lămureste însă opinia publică asupra “bolii” lui, despre care se afirmă numai că este o “boală gravă”. În luna iulie, Titu Maiorescu iniţiază o listă de subscripţie pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, listă pe care o publică în facsimil.

În numărul din luna august al revistei “Literatorul“, Alexandru Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer liniştea aşternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:

“Un X… pretins poet – acum,

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aş plânge dacă-n balamuc,

Destinul său n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc,

Şi azi nu e decât nebun“.

Este momentul mult aşteptat de Ventura care încercase încă din 28 iunie să convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însă cei doi prieteni sosiţi în grabă la “Baia Mitraşewschi” reuşiseră să-i dejoace planul şi să-l salveze pe Eminescu, dându-l de gol pe Ventura pentru această calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur să fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus menţionat. Aşadar epigrama a fost pretextul perfect ca să se re-erijeze în protector al lui Mihai Eminescu, imediat după apariţia ei, Ventura atacându-l grav pe Macedonski.

“Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu”. Iată că Ventura cel care anunţase… poliţia de existenţa “nebunului“, se retrage acum în ipostaza “prietenului indignat” arătând spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iată cine îl face <<nebun>> pe bietul Eminescu, eu m-am spălat pe mâini“.

Macedonski la rândul său încearcă să se apere şi el, spunând că:  ”…este o epigramă veche care a fost publicată fără ştirea mea, epigramă care în plus… nici nu îl vizează pe Eminescu” (sic!).

Au urmat manifestaţii publice cu torţe şi geamuri sparte la casa lui Macedonski de către suporterii indignaţi de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean, drept de faima de “duri” ai bucureştenilor din toate timpurile. Ventura şi Macedonski intră într-o polemică puternică, însă răul era deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate.

În codul de moravuri publice şi politice ale epocii, “boala gravă” a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea lui din funcţie. Iată, asadar, ce realizează Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe să discute deschis problema “nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunţă că: “Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă si nobilă acţiune” (sic!).

Maiorescu reuşeşte să dea lovitura de graţie lui Eminescu la sfârşitul anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între care “Mai am un singur dor“, “Se bate miezul nopţii” etc. Abilitatea sa a fost extremă, aceste poezii erau menite să distrugă imaginea unui Eminescu cel naţionalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societăţii româneşti, patriot complet.

Astfel, Maiorescu reuşeşte să scindeze opera eminesciană, limitând-o la poezie. Din acel moment şi până în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toată lumea drept “marele poet“, “poetul naţional al României“, ştergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă şi mai bogată decât opera sa poetică.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrăileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului, să publice: <<Mi te dă cu totul mie>>, <<Nu zi ba de te-o cuprinde>> (…) Or, chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: <<Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor…>>. Or, ideea de sinucidere din <<Se bate miezul nopţii>> (…) Nu cumva acum, la maturitate şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale, nu cumva credea că nu i-ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste si alte poezii <<uşoare>> şi unele traduse?“.

Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romanţe ieftine, cântate în cafenele şi saloane, pierzându-şi profunzimea.

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din ţară şi străinătate, însă starea sănătăţii sale era foarte bună, după cum mărturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos susţinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa l-a adus în ţară sănătos“.

Eminescu însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va asculta “prohodul” în această paranteză a anilor interzişi, 1884-1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îşi va lua volumul de poezii din raft şi-l va arunca în noroi, călcându-şi-l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor duce pe “insurgent” la poliţie. Cum altfel ar fi acţionat un om care se ştia şi se vedea zilnic “vizat” pentru distrugere (la persoană şi poate în persoană)?

Aşa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la laşi: poetul a fost “împachetat” pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzaţia că “se lua de femei pe străzile Iaşilor“, le “apuca de turnura rochiilor“, le “atingea în mers” etc., fără ca vre-o damă să facă vre-o reclamaţie în acest sens poliţiei.

Ajuns la Neamţ, Eminescu îşi găseşte liniştea. Continuă să scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânăstirea Neamţ, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?” pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la “Convorbiri Literare“, cu acest bileţel: “Îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în <<Convorbiri>>. Îndealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea“.

Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamţ, 1886-1887. Gala Galaction vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau şi actele de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

“Întors în casa Henriettei de la Botoşani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese că era sănătos psihic. În urma unei subscrieri, iniţiată de elevii şcoalei artelor frumoase din Botoşani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceşti bani, căci au permis să i se aplice un tratament special mulţumită căruia starea sănătăţii poetului s-a îmbunătăţit în modul cel mai vădit, căci astăzi, Eminescu era tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmă. În 13 Iulie Eminescu, însoţit de sora sa şi de dl. Grigore Focşa, doctorul de aice, a sosit în oraşul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, Col. Dr. Otremba, medic şef al Corpului IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez şi Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină. Deşi mai mulţi din aceşti d-ni. medici aveau să plece din Iaşi încă în 13 Iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu nostru. În urma unei cercetări minuţioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată şi că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare“.

Eminescu era deci sănătos psihic şi perfect capabil de a crea.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl scoată pe Eminescu din casa surorii sale şi îl va duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el îşi va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu”  şi repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889.

Asasinarea lui Eminescu

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului preşedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului  Şuţu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, care, convocaţi conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89), depun la secţia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că “Boala fiind în recidivă, reclamă interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea interzisului“. Procesul verbal al consiliului este scris în întregime şi depus de Titu Maiorescu, care era şi avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) şi depunerea raportului medico-legal, iscălit de doctorii Şuţu şi Petrescu, urmează celebrul interogatoriu pentru evaluarea stării psihice a pacientului.

Iată interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte: “-Cum te cheamă? -Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare. -Pentru ce? -Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea. -Ce-ai de gând să faci când te vei face bine? -Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi. -Cine e Poenaru care te-a lovit? -Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane“.

Trebuie subliniat faptul că acest interogatoriu este construit în întregime pe modelul Masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit număr de cuvinte şi litere, corespunzând cifrelor masonice 48 si 64. Răspunsul poetului a ridicat nenumărate semne de întrebare. Eminescu nu era, cu siguranţă, mason. Este un interogatoriu fabricat în totalitate.

Răspunsul poetului a ridicat nenumărate semne de întrebare. Eminescu nu era, cu siguranţă, mason. Există ipoteza conform căreia Eminescu ar fi răspuns prin codul acesta de sorginte Masonică. Această ipoteză nu poate sta însă în picioare pentru simplul fapt că întregul interogatoriu se înscrie în criptologia masonică şi nu doar răspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat în totalitate.

Se poate observa şi de către neiniţiaţi de exemplu că există 48 de stele in constelaţia “Gemenilor”, semn astrologic de importanţă mare simbolistică Masonică (semnul “Gemenilor” este semnul dualităţii, a dublei realităţi, a realităţii tangibile şi simbolice). Ori se cunoaşte realitatea dublă ai membrilor masoneriei din lume, între rolurile de fiecare zi şi cele de “iniţiaţi”.

Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizează arta “Comunicării”. Ori Mihai Eminescu devenise un pericol jocurilor politice tocmai pentru excelarea sa ca şi “comunicator”, al drepturilor românilor în propria lor ţară, ca să folosim însăşi cuvintele lui Eminescu: “…de la Nistru pân’ la Tisa…“.

De asemenea, numărul 64 reprezintă chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de şah; ori acest joc, originar din China (şi nu din Egipt după cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde “nebunul” şade la curtea regelui şi este sacrificat pentru beneficiul “regelui/reginei”. Pseudo-diagnoza de “nebun” şi sfârşitul prematur al Marelui Eminescu, pentru  ”apărarea status qvo-ului politic” ( “<<regele>> se temea ca să nu-i iau moştenirea“) este auto-explicativ.

Conform aceleaşi numerologii esoterice, numărul 64 reprezintă Mintea în Mişcare. Ori cum Eminescu şi-a folosit mereu Mintea în Mişcare, pentru descrierea tristelor persecuţii ale poporului român cât şi pentru motivarea compatrioţilor săi înspre eliberare, şi asta prin  mijloacele sale de Comunicare, numerele date, 48 şi 64, au nu numai un sens, dar au diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil să răspundă.

Cu toate astea, răspunsurile (în cazul în care chiar aparţin poetului) pot conţine un sâmbure de adevăr. Matei Basarab a fost întotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune că respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu cu o piatră în cap, eveniment ce l-a plasat pe victimă şi nu pe atacant (sic!), în curtea sanatoriului. Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. În condiţii normale, în care incidentul cu Poenaru ar fi real, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit măcar interogat şi autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu.

Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de faţă în acel moment, avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se aşează pe pat şi peste câteva minute cade într’o sincopă şi moare imediat“. Varianta oficială asupra morţii lui Eminescu este însă “demenţă paralitică” (sic!).

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc însă de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel “bolnav”, vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş ori măturate de femeia de serviciu. Astfel, diagnosticul medical oficial cade Într-adevăr, un “paralitic general”, un “abulic în ultimul grad” este un pacient care nu mai creeză, nu mai face diferenţa între viaţă şi vis etc.

Alexandru Vlahuţă, vizitându-l în spital, îl găseşte comunicabil, pregătit să scrie poezii.

Ilarie Chendi care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii ’80 ai secolului XIX, va povesti cum bătrânele gazde, nişte nemţi, încep a-şi aduce aminte: “Şi mi-au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii doi domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut două cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat“.

“Legendele” eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile “Viaţa” şi “Stelele în cer“.

Prima criză a lui Eminescu, din 1883-1884, când a fost internat la Dr. Şuţu, apoi la Ober Doebing, lângă Viena, cât şi recidiva din 1886-1887, când a fost internat la Mânăstirea Neamţului, institutul pentru alienaţi, corespund în schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranţă NU unei boli incurabile; în amândouă cazurile părăsind spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale normale.

În 1887, medicii din Iaşi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienaţii mintale provocată de gome sifilitice pe creier şi la picioare, începând un intempestiv tratament antisfilitic cu urmări catastrofale toxice. Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului. Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat în clinică datorită injecţiilor cu mercur primite, fără rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Falsificările postume

După cum se ştie, lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidenţiază “o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului şi a rinichilor s-a observat de asemenea o degenerescentă granulo-grasoasă considerabilă“. Dacă modificările la nivelul aortei aparţin unei ateromatoze incipiente, deloc neobişnuite, rinichii albi, cât şi modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicatie mercurială.

Creierul lui Eminescu este “uitat” pe fereastră, în soare şi, după câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul că, în 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începător, asistentul lui Babeş. Dacă prof. Babeş nu a primit creierul, pot fi avute în vedere două posibilităţi: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent (ceea ce era de neconceput în cazul creierului lui Eminescu), ori, mai veridic, “anumiţi” oameni se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babeş care era personificarea omului de ştiinţă corect şi competent.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, mulţi ani mai târziu: “Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s-a scos prea târziu după moarte… Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună…“.

Eminescu nu a murit însă de paralizie generală, Gheorghe Marinescu se înşelase. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică“. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii şi botezat “ad-hoc congenital”.

Concluzii

Aşadar, Eminescu a fost scos din viaţa publică şi declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea ţării-mamă cu Transilvania nu era bine văzută de conducerea de atunci a României, de junimiştii P.P. Carp şi Titu Maiorescu, care încercau din răsputeri încheierea unei alianţe militare cu Germania si Austro-Ungaria.

De remarcat în acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atenţia: “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu“. Iar Maiorescu l-a “potolit”, fabricându-i nebunia şi scăpând astfel de o voce “periculoasă” ce îl contrazicea tot mai des.

Astfel, Eminescu a fost scos din viaţa publică între 1883 şi 1889, în anul asasinării sale, fiind declarat nebun şi, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu în plină creaţie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era “nebun”, căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea şi nu mai simte nevoia de creaţie. Aşadar, creaţia artistică din acea perioadă, însoţită de numeroasele dovezi (ale medicilor şi prietenilor) ale sănatăţii sale mentale ne arată faptul că Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire.

Asasinarea operelor şi a valorii naţionale a lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic şi a atitudinilor sale naţionale. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuă şi prin eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi poezia “Doina“.

Guvernanţi, vi se pregăteşte ceva!

Mult hulită clasă politică autohtonă!

De vineri, 11 iunie, pentru 30 de zile, vi se acordă, prin forţa împrejurărilor, o perioadă de graţie!

Dar şi de nu câştigă România Campionatul Mondial, aţi pus-o!!!

P.S.: Alo, să-l informeze cineva pe băieţaşu’ ăsta că tricolorii nici măcar nu s-au calificat la competiţia din Africa de Sud! Cum, nici ei?! Naşpa! Înseamnă că suntem o ţară lipsită de orice speranţă care, aşa cum visează la nivelu’ de trai şi civilizaţia altora, va sta cu ochii beliţi-n televizoare şi cu maţu’ chior să îndure patima cu care ceilalţi vor trăi fotbalul pe pâine. Şi, la pauza meciului, deschizând frigiderul, va putea să strige din toţi rărunchii GOOOOOLLL!!!, iar destupând petul de bere devalizat, va strivi între dinţi o înjurătură la adresa “chelului” şi a “piticului” care n-au fost în stare nici măcar să ducă România la Campionatul Mondial…

România, o rablă pe chituci

Am stat de vorbă, printre alţii, cu o cunoştinţă care e angajat în sistemul finanţelor de stat şi care, cu o voce aproape sfârşită, mi-a mărturisit: “Prietene, suntem vraişte, suntem la fundul sacului. Dacă nu se iau măsuri concrete, REALE de austeritate fiscală, nu peste mult putem închide <<prăvălia>>“.

El mi-a spus că, faţă de proiecţia Guvernului de încasări la buget, ţinta pentru acest an este extrem de departe de a fi atinsă, astfel că, dacă se continuă sarabanda de cheltuieli inclusiv salariale, ţara are toate şansele să ajungă în incapacitate de plată. Dar chiar şi aşa, în opinia sa de finanţist, acesta e sceptic că diminuarea veniturilor bugetarilor cu 25% şi a pensiilor cu 15% va conduce la o reală echilibrare a bugetului de stat: “Dacă se reduc salariile şi pensiile, pe de altă parte, vor scădea încasările din impozite şi taxe. De asemenea, va scădea consumul, iar banii rămaşi pe piaţă vor intra mult mai puţin în produse accizate sau care generează venituri mai consistente la buget. În felul acesta, ar fi necesare, foarte probabil, inclusiv disponibilizări. Dar ele n-ar avea nici un efect real, dacă forţa de muncă n-ar fi absorbită de mediul privat. Ori de acolo se generează, în bună măsură, cel mai important mecanism de evazionare. Pentru a se menţine pe piaţă, producătorii şi comercianţii vor fi nevoiţi fie să vândă la acelaşi preţ, dar într-o cantitate mai mică, fie să crească preţurile, fie să fenteze fiscalitatea. Nici una din variante nu va aduce astfel încasări mai mari la buget. La acest moment, creşterea taxelor şi impozitelor ar însemna apropierea sfârşitului. Ceea ce e mai trist e faptul că mi-e imposibil să cred că, în mediul guvernanţilor, aceste lucruri nu erau cunoscute încă dinainte. Şi cu toate acestea, au preferat să cheltuie în neştire, să risipească banii în scop politic fiindcă, în 2008, am avut alegeri locale şi parlamentare, iar, în 2009, am avut alegeri europarlamentare şi prezidenţiale. Reacţia oamenilor e una emoţională şi, per ansamblu, în necunoştinţă de cauză. Ei nu au în sânge educaţia unui asemenea sistem social. 50 de ani, au fost obişnuiţi să tacă, să se conformeze, au fost obişnuiţi ca statul să le dea, să le rezolve problemele. Cei ce au venit la putere în aceşti 20 de ani de chipurile democraţie, au profitat de asta şi şi-au făcut mendrele. Iar acum, oamenii nu înţeleg de ce nu se mai poate şi, mai ales, nu ştiu cum să reacţioneze“.

Într-un fel, ceea ce mi-a spus el seamănă cu discursul lui Farfuridi, personajul caragialian din “O scrisoare pierdută“: “Ori să se revizuiască, primesc!, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc!, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele…esenţiale!“. Din această dilemă nu puteţi ieşi, am zis!

Încă o “Revoluţie” e iluzorie. În 1989, totul s-a făcut dirijat, controlat, nucleul noii puteri era deja stabilit, conexat la circuitul internaţional. În afara obidiţilor de zi cu zi (care reprezintă doar o pleavă), astăzi, nimeni nu mai are, în România sau aiurea, interesul unei aşa-zise revoluţii. Şi cu ce sistem să se schimbe cel actual? O altă “Revoluţie” ar însemna anarhie şi, în cel mai fericit caz, ar fi doar un “război” al cercurilor de interese.

Şi pentru că n-am motive să cred că vorbele cunoştinţei mele sunt neadevărate, devine de înţeles de ce, în prezent, pentru potentaţi, cuvinte precum constituţional pot fi încălcate pentru a redresa un sistem aflat în derivă, aproape de moartea clinică. Mi-e greu să mai cred însă că dintr-o rablă se mai poate face o limuzină…

Lecţia lui Galileo Galilei, via Octavian Paler

Sunt la început într-ale blog-uitului şi, poate de aceea, apariţia mea aici tinde să pară contaminată de entuziasmul începuturilor (ca-n poveştile de amor), o apariţie ce ar putea fi supusă unui dicton: fiecare zi e o zi de post. Pe blog!

Pentru a mă înţelege într-o oarecare măsură mai bine, m-am gândit să vă împărtăşesc câte ceva despre mine, ca persoană, în privinţa a ceea ce mă reprezintă sau, mai corect spus, în privinţa a ceea ce reprezint, adică a ceea ce m-a format şi modelat ca personalitate. Asta pentru ca, în caz că voi ajunge vreodată să supăr pe cineva prin cele ce le voi spune de-acum înainte, să se ştie, să nu fiu înjurat de mamă căci, dincolo de faptul că m-a născut şi m-a crescut, ea nu prea mai are vreo vină.

Una dintre lecturile mele fundamentale a constituit-o cartea lui Octavian Paler, “În apărarea lui Galilei“. De la prima lectură, a trecut suficient timp cât, de-atunci, să mai fi avut câteva relecturi. Apărută în 1978 (atunci când scriitorul avea 50 de ani) şi reeditată într-o formă substanţial revizuită 20 de ani mai târziu, scrierea este explicată de autor însuşi la modul următor: “Când mi s-a propus să reeditez cartea, am recitit textul abjurării lui Galilei care începe, cum se ştie, astfel: <<Eu, Galileo Galilei, în al şaptezecelea an al vieţii mele…>>. În vara în care i-am luat <<apărarea>>, aveam exact cincizeci de ani. Acum (n.m. în 1998), am şaptezeci. Atunci, <<viaţa>> reprezenta pentru mine doar o valoare indiscutabilă. Între timp, am priceput că disperarea este o formă de a iubi şi că orice mare iubire are, în adâncul ei, ceva tragic. Drept care mi-am dat seama că, la şaptezeci de ani, o zi cu soare poate valora, uneori, mai mult decât eroismul. Cu acest gând am pus la punct versiunea nouă. În rest, cine a trăit ce am trăit noi nu are nevoie, sper, de explicaţii pentru a înţelege că am imaginat un asemenea <<dialog>> nu pentru a dezgropa din arhive <<cazul Galilei>>. Şi nu pentru a face filosofie“.

Într-adevăr, Paler nu filosofează. S-au auzit destule voci de pretinşi exegeţi critico-biografici ai lui Paler şi nu numai care să fi înfierat trecutul predecembrist al celui care (născut la 2 iulie 1926, în judeţul Braşov), printre altele, a fost acuzat de activism din calitatea sa de vicepreşedinte al Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune (1965-1970), de preşedinte al Consiliului Ziariştilor (1976), redactor-şef al cotidianului “România Liberă” sau membru supleant al Comitetul Central al Partidului Comunist Român (1974-1979) şi deputat în Marea Adunare Naţională (1980-1985). Îmi permit, fără ezitare, să-i numesc pe aceşti detractori drept nişte IMBECILI.

“În apărarea lui Galilei“ e prea puţin un eseu despre abjurarea de la eroism. Aceasta e doar o nadă pentru ticăloşi. Firile puternice vor desluşi în fiecare pagină a cărţii cum autorul ei construieşte un rechizitoriu la adresa oricărui sistem bazat pe negarea adevărului, pe subjugarea valorilor şi tirania iluziei. Însă cuvintele sale nu sunt în mod didactic o lecţie, cu atât mai puţin o prelegere. Ele au în egală măsură dimensiune întemeietoare şi testamentară. Citiţi şi luaţi aminte:

“… orice Inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una la vedere. Alta ascunsă. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziţia o controlează şi pe cea ascunsă. În felul acesta, oamenii se obişnuiesc că nu contează ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ceea ce i se cere să spună, ceea ce simte că trebuie să spună, dacă ţine să-şi apere pielea. La început, o face din silă, apoi din obişnuinţă. Şi după aceea, mulţi o fac din interes. Rezultatul? Încet, încet, fiecare înţelege că toţi cei din jur mint, se prefac, au grijă să nu rişte. Şi se întreabă: eu de ce aş proceda altfel? Ideea însăşi de a fi sincer într-o lume în care doar ipocrizia e răsplătită ajunge să pară o nebunie, o prostie.

- Nu e normal ca oamenii să se apere? Nu toţi ne naştem cu vocaţia de martiri“.

“Când simţi mai mult decât poţi înţelege, devii foarte vulnerabil. Inchizitorii, neavând sentimente, sunt foarte siguri pe ei. Ei pot chiar să urască tot ce nu înţeleg“.

“Din păcate, sunt cam mulţi procurori pe lume. Prea mulţi. Cum încerci să te explici, ridică piatra. Şi te lovesc înainte de a auzi ce spui. Asta îi face fericiţi. Pentru ei, e un merit să acuze, să jignească, să-şi arate dezaprobarea“.

“… zăceam, undeva, într-o pădure… Strigam după ajutor şi, deodată, am auzit lupii urlând. Urlau de se înfiora pădurea. Tăceau numai când strigam eu. Atunci ascultau, ca să se orienteze după strigătul meu. Şi, pe măsură ce strigam, veneau tot mai aproape, călăuziţi de mine. Nu e ciudat? Să strigi după ajutor şi, tocmai de aceea, să vină lupii?“

(fragmente, Octavian Paler – “În apărarea lui Galilei”)

Nu aştept în mod necesar comentarii. E suficient dacă, parcurgând aceste gânduri, ele vă vor determina la automeditaţie, la reflecţie. Şi dacă ceva se va urni în sinea voastră, înseamnă că scriitura sa nu a fost degeaba. Omul ajuns, la 80 de ani, fără crez nu va fi trăit în van. In memoriam Octavian Paler, un veritabil “cetăţean neturmentat”, inserez aici câteva clipuri cu câteva dintre fascinantele sale alocuţiuni păstrate în arhivele televiziunii.

Stare de fapt

Nu sunt un fan hip-hop, dar respect muzica celor de la B.U.G. Mafia. Ultimul lor single, deşi licenţios, este o oglindă fidelă, în manieră specifică trupei, a României contemporane. Îndemnul lor ar trebui să ne mobilizeze.

Schimbarea la faţă a… Sătmarului

Între 1935-1936, la doar 24 de ani, Emil Cioran scria furibund „Schimbarea la faţă a României”, propunând un soi de „noapte a cuţitelor lungi” în cultura, în întreaga societate românească. Un îndemn rămas ca un simplu demers reţinut numai de tipar. Cu relectura proaspătă în minte a rândurilor sale din care mi-am permis să citez în intertitluri şi, într-o congruenţă de vârstă şi simţire, am crezut de cuviinţă a adresa neantului următoarele.

“Progresul în istorie este un progres în conştiinţă”

Dacă revii în Sătmar, după ce ai urmat cursurile universitare într-un centru studenţesc de tradiţie sau, şi mai rău, dacă te-ai preumblat puţin „pe-afară”, ai sentimentul acut că te-ai întors aici în comuna primitivă. Dincolo de aspectul edilitar jenant şi decrepit, constaţi imediat că Sătmarul suferă de o închistare şi de un imobilism deprimant care nu pot să nu ofere, parţial, o explicaţie pentru faptul că se plasează pe unul din locurile fruntaşe la rata sinuciderilor.

Cauza nu stă doar în „bubele” administraţiei locale şi în deficienţele generale de guvernare. Iar invocarea crizei economice e un act de laşitate. Unul din cele mai importante motive, dacă nu principalul, ale actualei stări de fapt o constituie lipsa de voinţă culturală autentică, absenţa simţului ridicolului şi hiperbolizarea măruntului şi nonvalorii văzute ca un întreg aproape indestructibil.

“Deficienţele culturilor mici sunt aşa de mari, încât, lăsate în cursul lor firesc, sfârşesc în caricaturi”
Un exemplu? Sala Filarmonicii de Stat “Dinu Lipatti” din Satu Mare a găzduit nu demult cea de a XI-a ediţie (sic!) a manifestării „Anul editorial sătmărean – 2009”, organizate de Consiliul Judeţean Satu Mare, în colaborare cu Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional, Biblioteca Judeţeană şi filarmonică. Aşa-zisul eveniment a reunit, prin urmare, întreaga protipendadă pretins culturală a Sătmarului, care şi-a tras ţol festiv şi a arborat laudatio-uri de complezenţă. Astfel, s-au acordat circa 170 de premii!!! Câte??? E adevărat, nu de puţine ori, George Vulturescu afirma că dacă nu publici, nu exişti, iar, pentru conservarea şi amplificarea vitalităţii ei, cultura are nevoie de feed-back. Dar parcă nici chiar aşa! În felul acesta, e de aşteptat ca orice persoană ce a publicat în vreo fiţuică un text cu virtuţi literare fie ele şi îndoielnice să fie declarat scriitor şi premiat, mai ales dacă face parte din tagma culturalilor locali. Şi atunci unde mai discernem între elită şi duzină?

“Democraţia românească n-a creat nici măcar conştiinţa de cetăţean”

Sătmarul în ipostaza sa (a)culturală este un simulacru ce are toate simptomele unui narcisism histrionic. Protipendada locală este înţesată de doctori şi doctoranzi care, cu excepţia, poate, a lui Virgil Enătescu care e o somitate în domeniul său ori a membrilor filarmonicii care, precum calul, merg înainte cu „simfoniada” lor, n-au produs nimic de referinţă, dar care-şi scot băţos tot soiul de titluri de glorie întocmai ca certificatele pseudorevoluţionarilor avizi de privilegii nemeritate.
Şi pentru că era nevoie de o legitimizare, de o „ancoră”, George Vulturescu a scornit, obsedat maladiv de ideea de identitate şi amprentă locală, conceptul de „literatură (cultură) a Nordului”. Hilar! Doar cei măcinaţi de frica măruntului şi insignifiantului simt această nevoie organică de racordare la o matrice care să le confere valenţe universale. Valoarea se generează, se impregnează de la sine şi ajunge să fie consacrată, încategoriată DOAR de ISTORIE!
Despre George Vulturescu nu se încetează a ni se aduce aminte cu orice prilej public că este poet. Funcţia de director al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional este subisidiară, iar dânsul doar profită de aceasta. Altfel cum se explică participarea sa la tot soiul de manifestări, simpozioane etc. naţionale şi intenaţionale foarte posibil decontate generos cu diurna instituţiei, deşi aceasta nu este o atribuţie explicită prescrisă de fişa postului? Practic, se deduce că George Vulturescu nu este director pentru că este un bun manager, ci pentru că este poet şi om de cultură! Dar asta nu înseamnă că este şi competent în exercitarea atribuţiilor sale specifice, iar dovada o regăsim în simpla contemplare a Sătmarului (a)cultural!

„Inspiraţia de moment este legea noastră. Românul iubeşte inconsecvenţa în întorsătura lucrurilor”

Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional nu este o instituţie care FACE cultură, ci doar una care o protejează şi o promovează. Risipirea energiilor conducerii acesteia în susţinerea unui demers 100% privat cum e revista „Poesis” (la fel precum Centrul aşa-zis Multicultural „Poesis” care, sub această etichetă, nu e de fapt decât o afacere comercială ce vizează profitul inclusiv prin absorbţia generoasă a unor bani publici cu ocazia unor evenimente ca Zilele culturale „Poesis”) a făcut şi face ca celelalte atribuţii specifice să fie minimalizate, iar rezultatul lor să fie derizoriu.

Pe componenta de patrimoniu naţional, situaţia este jalnică. Sigur, nu este vina instituţiei şi cu atât mai puţin a lui George Vulturescu că trăim într-o economie de piaţă şi avem o legislaţie ambiguă, o criză de autoritate care a permis, de pildă, ca clădirea-etalon a municipiului, Hotelul „Dacia”, să intre pe mâna unui om de „afaceri” „păgân” în cultură care aproape a distrus-o. Sau că proiectul de reabilitare a castelului din Carei şi a cetăţii din Ardud nu a încăput pe mâna unor profesionişti veritabili în restaurare, ci pe aceea a unui consorţiu de hrăpăreţi locali care vor face ca, dacă proiectul să nu eşueze precum cel de la Luna-Şes, atunci să se materializeze într-o spoială de mântuială. Sau că proiectele Direcţiei de Dezvoltare Regională ce vizează domeniul patrimoniului sunt concepute ca mijloc de spoliere. Sau că unele clădiri de patrimoniu ajung în putreziciune căci justiţia trenează în soluţionarea speţelor privind dreptul de proprietate sau administrare.
Acestea nu sunt acuze, ci doar consecinţe. Vina majoră a instituţiei şi, implicit, a lui George Vulturescu e că, în 10 ani, nu a fost capabilă să pună în aplicare prevederile ce-i revin din Legea 422 din 2001 privind protejarea monumentelor istorice. Că, sub scuza inexistenţei unui arhitect în organigrama instituţiei, a tolerat mutilarea continuă a unor obiective din Lista Monumentelor Istorice şi s-a limitat doar să le deplângă soarta fără a avea tăria unor măsuri concrete şi imediate de sancţionare a unor asemenea cazuri.

Iar, pe ansmablu, marele neajuns e că nu a fost nici o clipă, în mod veritabil, o DIRECŢIE de cultură. În fiecare an de activitate, s-au derulat activităţi, dar nu s-a realizat nicicând O STRATEGIE care să aducă la un numitor comun instituţiile de cultură din judeţ şi care să se materializeze prin programe şi proiecte concrete care să servească intereselor şi nevoilor comunităţii şi să conserve autenticitatea şi valoarea culturală, s-o promoveze dincolo de graniţele judeţului. E drept, un astfel de demers era cu atât mai dificil cu cât avem conducători de instituţii limbuţi, dar fără viziune şi veleităţi, preocupaţi mai degrabă de confruntări de orgolii şi de demonstrarea propriilor virtuozităţi.

Astfel, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale se ocupă de orice altceva numai de ceea ce ţine de titulatura sa NU, servind cel mult doar ca paravan ori instrument instituţional al Ansamblului „Cununiţa”. În acest răstimp, „Sâmbra oilor” şi Festivalul codrenesc de la Oţeloaia şi-au pierdut de mult orice fior ancestral devenind nişte bâlciuri care, periodic, sunt excelente oportunităţi de bălăcăreală electorală, iar rapsozii populari sunt înghiţiţi de nebunia manelomaniei.
Tutorele acestuia, Consiliul Judeţean, e capabil să ofere doar „Caravana culturii sătmărene”, privită, după prima ediţie, fireşte, ca un succes, asta dacă ţinem cont de faptul că a fost organizată de nişte activişti.
Muzeul Judeţean, sfâşiat de lupte intestine între interesele colective ale etnicilor maghiari şi cele personale ale angajaţilor români, deşi campion al tot soiul de proiecte de finanţare, se zbate să spargă crusta indiferenţei şi delăsării, dar sfârşeşte prin a mijloci amplasarea unor busturi precum cel al lui Taras Sevcenko, în timp ce muzeul în aer liber de la Măriuş rămâne încă o himeră.

Nu în ultimul rând, Teatrul de Nord este o instituţie definită actualmente de însăşi starea clădirii ce o adăposteşte. „V-am dat teatru, vi-l păziţi/ Ca pe un lăcaş de muze”, scria Iancu Văcărescu, avertizând despre rolul de educator al naţiunii pe care să şi-l asume teatrul. Numai că instituţia sătmăreană pare să fi abdicat de la acesta devenind una care îşi acontează spectatori, dar nu are un public. Asta pentru că de teama de a nu se simţi doar nişte simpli actoraşi şi regizoraşi, componenţii trupei sătmărene încearcă tot soiul de montări care se vor racordate la curentele teatrului modern pentru a-şi demonstra lor înşişi că sunt nişte artişti. Însă aceştia vor redeveni artişti când vor coborî din turnul lor de fildeş, se vor întoarce cu faţa către publicul sătmărean, vor deprinde să le cunoască nevoile şi gusturile şi le vor servi ca atare, ca o instituţie PUBLICĂ ai cărei angajaţi sunt!

„Nici un român nu se simte personal VINOVAT. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală”

Se va spune că e uşor a critica de la umbra anonimatului. Fals! E o cruntă suferinţă să te zbaţi într-o letargie mută şi un act de curaj să spui lucrurilor pe nume. În schimb, e mult mai uşor să ridici din umeri, să te plângi, să arăţi cu degetul conjunctura nefastă, să continui să te prezervi în funcţie îmbrăcându-te cu un fals şi găunos prestigiu de sine. Când George Vulturescu a fost ameninţat cu schimbarea din funcţie ca urmare a faptului că a încercat să atragă atenţia asupra situaţiei Hotelului „Dacia”, a preferat să facă ciocul mic, să tacă mâlc şi să-şi păstreze funcţia în locul unei demisii care chiar dacă nu ar fi rezolvat nimic, ar fi fost un gest firesc, de onoare. Iar exemplul e relevant pentru oricare altă situaţie. Despre asta e vorba şi de o schimbare de atitudine avem nevoie în primul rând. După care să ne apucăm de treabă. Nu mai e timp de irosit.