Cum am ajuns neturmentat

Prin spectrul lui Caragiale, poporul s-ar defini ca o sumă de cetăţeni turmentaţi, angoasaţi, traversând o eternă stare de revoltă sublimată în obedienţă.

De la Camil Petrescu citire, „câtă luciditate, atâta dramă„. Şi atunci, mult mai degrabă firesc pentru firile slabe, predispuse unei cuminţeli existenţiale, să nu te complaci turmentării care-ţi conferă suferinţei o stare de euforie?

Dar ceea ce devine de înţeles, nu e musai şi de acceptat. Dacă pentru unii, a evada din tentaţia turmentării sociale este echivalentul unei nebunii ce incumbă ca efect o ostracizare tacită, pentru mine, aceasta e calea de a nu abdica de sine, cu toate riscurile ce decurg dintr-o asemenea opţiune. N-am cerut, n-am căutat, dar nici nu am putut reprima această trăsătură cu care am fost înzestrat. Chiar dacă mă expun a fi catalogat, poate, drept un ales, un paria, un demn de milă, un indezirabil sau un rebel (fără cauză?, adică idealist?).

Astfel, cetăţeanu neturmentat devine o matrice care caută să se autogenereze şi susţină.

Se va crede/spune că sunt un agramat de vreme ce am omis articolul enclitic în exprimarea substantivului cetăţean. Însă omisiunea e una programatică. Dacă articolul proclitic te face să te simţi o cantitate oarecare dintr-o masă nedefinită, cel enclitic are darul de a te izola, singularizându-te până la unicitate. Aşa încât, dacă adevărul e, precum se spune de regulă, undeva la mijloc, am preferat această cale. Căci vreau să cred că nu sunt singur, oricât de unică ar fi în felul ei fiecare dintre fiinţe. Iar dacă avem substantive comune devenite nume proprii în varianta neparticularizată, gen Rotaru, Mocanu, Moraru etc., se va înţelege (şi ierta), sper, o dată în plus, alegerea mea.

Deocamdată, la deja peste 20 de ani de la aşa-zisa Revoluţie din 1989, răstălmăcindu-l pe Petru Rareş, „am ajuns iar ce-am fost şi chiar mai rău decât atât„! Adică un popor lipsit de coloană vertebrală, de spirit civic, de solidaritate, nătâng, delăsător, nepăsător, leneş, necivilizat, murdar, hapsân, nesătul, şmecher, hâtru, fără vocaţie, fără respect de sine şi etichetele ar putea continua într-un şir mai lung decât Marele Zid Chinezesc. Iar acestea nu sunt lamentaţii, ci doar simple constatări. Întrebarea e: avem vreo şansă de a deveni altfel? „Da„, „Nu„, „Poate (dacă…)” sunt variante de răspuns care ar sta pe buzele majorităţii. Personal, aş vrea să răspund afirmativ, deşi înclin să cred contrariul. Până la urmă, acest blog nu e pentru a căuta şi oferi un răspuns universal, ci pentru a mă convinge pe mine însumi de una dintre variante.

Am împlinit un sfert de veac. Dac-aş fi fost Garcia Marquez, i-aş fi spus …de singurătate. Dac-aş fi fost Schopenhauer, i-aş fi spus …de suferinţă. Dar pentru că tind să fiu eu însumi, îi voi spune …de luptă, oricât de à la Kazantzakis ar suna şi oricât de puţin combatant aş fi. M-am născut, am crescut, m-am format, am plecat şi m-am întors în Satu Mare. În răstimpul dintre plecare şi întoarcere, am studiat la Cluj-Napoca şi am călătorit mult mai puţin decât mi-aş fi dorit pe ici, pe colo şi, din păcate, deocamdată, doar prin Europa. Mi-aş fi putut asuma libertatea de a încerca să mă stabilesc în orice altă parte, dar am ales să (re)vin acasă căci dezrădăcinarea e o soluţie egoistă. Sunt bugetar, care va să zică, din iunie 2010 încolo, voi munci cu 25% mai mult decât sunt capabili guvernanţii să mă plătească. Nu am vreo şansă de a fi promovat întrucât în sistemul autohton nu contează ce şi cât poţi, ci pe cine cunoşti sau cât poţi cotiza.

Cândva, am avut intenţia de a frecventa cenaclul „Afirmarea„, dar am renunţat când am înţeles repede că  şedinţa propriu-zisă se consumă la bodegă, iar întrunirea de cenaclu nu e decât un simulacru literar. Am intrat în contact cu crema intelectualităţii locale şi, pe atunci, cu naivitatea specific adolescentină, îi priveam ca pe nişte semizei. Azi, am înţeles că, dacă nu sunt nişte politruci, sunt doar o gaşcă de farisei culturali a căror singulară menire e de a-şi conserva şi spori propriul prestigiul de sine. În bună măsură, situaţia nu e doar specific locală, ci e facilitată de ceea ce se întâmplă pe plan naţional. Sunt un intelectual cu o gândire de dreapta şi aş fi încercat să fac politică dacă nu aş fi constatat că singura doctrină de la noi e cea a demagogiei absolute şi a extorcării.

N-am fost nicicând un internaut destoinic, aşa că ideea unui blog nu mi s-a părut o atracţie în sine. Nu demult am scris un material pe care l-am postat pe forumul de discuţii al cotidianului local „Gazeta de Nord-Vest” trăind cu (dez)iluzia că ar putea ajunge să fie preluat şi publicat în paginile acestuia. N-avea cum. Dar, cu această ocazie, cum vremea forumului GNV pare să fi apus, răsfoind câteva pagini locale, am descoperit blog-urile unor localnici. Aşa că am preluat materialul cu pricina de pe forum şi l-am republicat într-un comentariu pe blog-ul actualului vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Satu Mare, Adrian Ştef. Nici o reacţie. Logic! Apoi am făcut acelaşi lucru la un articol al Crinei Dunca, pe blog-ul ei personal. Recunosc că am avut o surpriză enormă când, câteva zile bune mai târziu, l-am descoperit postat ca material de sine stătător în cuprinsul respectivului blog. Iar, o dată în plus, comentariile ataşate acestuia m-au determinat să încropesc acest blog.

Sunt o fire directă, căreia îi place să spună lucrurilor pe nume deschis, fără menajamente, apreciez francheţea şi sunt saturat de formalism, disimulări şi ipocrizie. Mă strădui să fiu egal cu mine însumi, să existe o congruenţă între ceea ce gândesc, simt, spun şi fac, altfel consider că m-aş autodescalifica! Asemenea atitudini, comportamente, deşi teoretic admirate şi propovăduite, sunt practic încălcate, repudiate. Pentru a convieţui, majoritatea preferă un compromis cu care ajung finalmente să se identifice: se pretind oneşti, dar se complac să (se) mintă. Iată de ce prefer varianta anonimatului şi de a mă destăinui doar acelora în care am încredere. Mi-aş dori ca gândurile mele despre cum văd eu societatea, în măsura în care se descoperă a fi realiste şi viabile, să prolifereze. În aceste condiţii, în lipsa unui for civic autentic, întrucât e nevoie de apartenenţă, prefer comunitatea virtuală din postura de anonim. Fiindcă, azi, la noi, a te legitima înseamnă a te înrola şi, astfel, a te pune în slujba intereselor cuiva cu speranţa că-ţi vei recupera, în timp, favorurile. Dacă refuzi s-o faci de bună voie sau să te vinzi, eşti compromis şi rejectat. Or eu prefer să nu mă îmbăt cu apă rece, să rămân o minte trează şi integră. Restul e bălăcăreală.

3 răspunsuri la „Cum am ajuns neturmentat

  1. Uite un bugetar mişto. Credeam că toţi sunt plictisiţi şi închistaţi 😆

    Articolul a fost publicat pe blog de către mine, adică directorul GNV, până la urma faza cu deziluzia nu ţine 😛 Ca să fiu rea până la capăt, la IZ ai încercat? 😛 Glumeam, desigur. Pe forum nu l-am văzut, sincer. Mi-a spus cineva ceva legat de articolul tău (un om de cultură, o prietenă mai exact) că ar fi fost postat pe forum, dar l-am căutat la vremea aceea şi nu l-am găsit.

    În fine, nici măcar nu e important. Important este că ţi-ai făcut blog şi că îţi poţi spune părerile în casa ta, aici unde noi vom veni să le citim din când în când.

  2. acum aflu ce crede Crina despre bugetari ::))
    Povestea ta e frumoasă. Voi mai trece pe aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s